Am uitat?

Am uitat să ne zâmbim
şi să râdem din nimic
Am uitat ce e iubirea
înşirată pe nisip.

Am uitat simplele vise
ce le rosteam la-nceput
Tu voiai simplă iubire
eu voiam mai mult.

Am lăsat norii să intre
peste-al nostru-albastru cer
Unde-i strângerea de mână
risipească-i spre infern?

Unde-s vorbele frumoase
Când spuneai ce vezi în mine
Şi credeai că vom fi doi
şi că totul va fi bine.

Am uitat eu să-ţi zâmbesc
şi să râd ilar cu tine?
Am uitat unde-i puterea
ce-o vedeai cândva în mine.

Fragment din Oceanografie de M. Eliade

"Se exagerează mult când se spune că teama de suferinţă ne sileşte să facem sau să răbdăm anumite lucruri de care am fi fericiţi să scăpăm. Teama de suferinţa noastră joacă un rol mult mai modest în conştiinţa modernă. Există una mai decisivă, care dintr-o ciudată pudoare rămâne întotdeauna în umbră: teama de a face pe alţii să sufere. În privinţa aceasta suntem mult mai altruişti, adică mai laşi, decât s-ar crede. Răbdăm o serie de compromisuri, vieţuim adevărate orori morale, ne complacem în cele mai sinistre minciuni, nu pentru că iubim confortul nostru lânced sau pentru că ne este teamă de suferinţa noastră- ci pentru că avem spaimă de suferinţa celorlalţi, implicaţi în experienţa noastră.
Şi aici întâlnim un alt grad de laşitate, de lipsă de virilitate. Este tocmai această teroare pe care o exercită asupra noastră suferinţa celor pe care îi iubim sau care ne sunt aproape. Evităm să facem anumite lucruri şi să spunem anumite adevăruri nu pentru că s-ar dezlănţui, prin aceasta, evenimente care ne-ar aduce nouă suferinţă, ci pentru că ar trebui să asistăm la durerea celorlalţi. În sinea noastră, am prefera să suferim noi- numai anumite situaţii să se sfârşească, anumite întunecimi să se limpezească. Dar nu putem face aceasta, pentru că atunci n-am suferi numai noi, ci mai ales ceilalţi.
Laşitatea aceasta este mai grozavă, mai subtilă şi mai "morală" decât laşitatea simplă a unui om căruia îi repugnă şi îi este teamă de propia suferinţă. Un tratat de etică ar trebui să ţină neapărat seama de ea. Şi o apologie a curajului ar trebui să ne înveţe că este mult mai uşor să suporţi o suferinţă inutilă decât să o suprimi bărbăteşte, chit că actul acesta de voinţă ar aduce după sine adevărate agonii în sufletul celorlalţi.
Ne rămâne de învăţat un lucru foarte greu: de a privi suferinţa altora cu aceeiaşi ochi cu care privim suferinţa noastră, de a provoca suferinţa altora, atunci când este necesar, cu acelaşi curaj cu care ştim s-o provocăm pe a noastră."

Nu-mi rămâne decât să învăţ...Un lucru foarte greu...

Povestea gândacului de Colorado

Îi plac frunzele verzi de Solanum tuberosum
Pe care umblă cu cele şase picioruşe
Şi câteodată se dă mare
Că cică are paraşută
Şi poa' să zboare!

Culege cea mai bună clorofilă
Iubeşte tot ce-i verde,
Iubeşte clorofila
Dar găureşte frunza de cartof
nu ştie ce e mila!

Se laudă că vine din America
Şi, mai precis, din Colorado
Recent, cartofu' nu mai e la modă
Se poartă pe-alte frunze
de Roşie sau Vinete.

Priviţi şi voi cum a ajuns
Gândacul doar în pijamale
Să îşi clădească un regat
pe bietele Solanacee
pe care le-a tot dezbrăcat.

În cimitir

Sicrii în noapte se deschid
Iar morţii-încep să umble liberi
Descătuşaţi de viaţa lor trecută
Păşesc în aer, pe morminte.

În cimitir s-a luminat
Ce mişcă-acolo nu e viaţă
Nici moarte nu-i, nu ştim
Ce poate fi cu-adevărat.

Lumina se compune adunând
Atâtea suflete inchise
În timpul zilei s-au încins
Şi noaptea ies să vadă Luna.

Eu stau pe bancă şi privesc
Din depărtare-s nişte nori
Ce au figuri spre omenesc
Dar membrele-s nelimitate.

Uşor, uşor, urcă spre cer
Se împletesc într-unul
Şi se vor dilata curând
Pieri-vor la-nălţime.

Spre dimineaţă se întorc
Alarma razelor de Soare
Şi cu viteză-ajung la loc
Se-ncurcă în morminte.

În cimitir e linişte la opt
Nici-o mişcare nu se vede
Mai stau şi eu puţin pe bancă
Şi apoi închid sicriul.

Aşa să nu!

Să ai o mulţime de sentimente contradictorii.
Să vrei acum un lucru şi peste un minut să nu îl mai vrei.
Să treci de la o stare la alta într-o secundă.
Să cântăreşti prea mult până nu mai ai greutăţi. Să le cauţi unde nu ar fi trebuit să ajungi.
Să încerci să fii altfel doar pentru că aşa crezi că e mai bine. Dar să nu ştii dacă doreşti asta sau nu.
Să speri că mâine poate te vrei trezi iluminată.
Să speri că tot citind te vei descoperi pe tine. Să citeşti o carte de două ori. Tot sperând că te va ajuta.
Să crezi pentru o zi că ţi-ai găsit drumul. Şi apoi a doua zi să te dezechilibrezi din nou.
Să nu mai ştii unde să cauţi răspunsuri.
Să îţi doreşti cu ardoare să vezi fărâmi din viitor.
Înseamnă să nu trăieşti prezentul.
Să realizezi asta şi să nu te poţi stăpâni să reiei ciclul.
Poate se va întâmpla o minune! Asta îţi rămâne să crezi!
Am să aştept în fiecare zi să vină.

Un loc al meu

E minunat să ai un loc al tău. Pe care să îl ştii doar tu. Să te duci acolo ori de cate ori vrei. Să te primească oricând şi să te poată gazdui oricât. Să te simţi bine acolo. Să uiţi de griji şi de nevoi. Şi de oameni. Să pierzi noţiunea timpului şi spaţiului. Să poţi închide ochii şi să uiţi de tine. Să îţi rămână doar sufletul şi restul să dispară.
Mi-am găsit acest loc săptămâna trecută. Nu mi-am dat seama că îl am până nu m-am gândit să-l caut. Îl ştiam şi mă ştia, am mai trecut pe acolo. Nici măcar nu e ascuns, chiar deloc. Dar este special pentru mine. Are flori de Mâna-Maicii-Domnului care miros bine toată vara, pisici blânde şi prietenoase şi borduri curate. Are cer cu stele şi vise adunate în el. Mai are un copac uscat pe care mie-mi place să-l privesc şi să-mi imaginez prin câte o fi trecut de a ajuns aşa. Şi mă întreb de ce nu l-a tăiat nimeni până acum...Ca să-l găsesc eu, ştiu.
Seară de seară mi se face dor de locul meu. De parcă mă cheamă. Mă duc şi stau acolo întinsă, doar eu şi gândurile mele. Nu trece nimeni, nu mă supără nimeni. Iar când plec, m-aş întoarce tot acolo, să mai stau puţin. Dar numai seara este special. Nu sunt curioasă cum este ziua. Mi-e teamă să nu fie banal şi să îşi piardă frumuseţea. Noaptea se întâmplă magia. Aşa că va fi al meu doar noaptea, în rest mi-l vor păstra pisicile. Ştiu că mă va primi oricând am nevoie. Nu mă va întreba niciodată unde am fost şi unde urmează să mă duc, dacă îl mai vreau pe el sau am găsit altul. Lui nu-i pasă de unde vin şi ce serviciu am, dacă sunt bună sau rea, dacă iubesc sau urăsc. Nu vrea să ştie nimic. Şi pot să-i povestesc despre orice, el mă ascultă. Şi copacul de deasupra mă ascultă. Şi mâţa cea galbenă mă ascultă. Şi niciunul nu îmi cere ceva în schimb. Doar să mă întorc la ei.

25 Iulie, Toxicologie

Trebuie să notez neapărat evenimentul ce a avut loc acum 4 zile. Ziua pe care mi-am jurat că nu o voi uita şi de care îmi voi aminti de fiecare dată când îmi voi pierde încrederea în mine. Este vorba de ziua de 25 iulie 2011, când am aflat că am luat 10 la Toxicologie. Încerc să memorez toţi paşii pe care i-am parcurs până la Catedră, toate gândurile care îmi venea atunci în minte. În ziua aia am avut ultimul examen, cel la Tehnică Farmaceutică, şi când am ieşit de la examen, am vorbit cu colegul meu de suferinţă, Bogdan, care mă întreba dacă vreau să merg să întreb de notă şi dacă mai citesc ceva înainte, întinzându-mi cartea. Am refuzat total, eram super obosită căci nu dormisem noaptea precedentă (avusesem o singură zi de învăţat pentru Tehnică) şi i-am spus că ar trebui să mergem să întrebăm dacă ne-a corectat lucrările. Am coborît la 3, am intrat în cabinet, l-am salutat pe prof şi l-am întrebat dacă cumva s-a uitat peste lucrările noastre. El s-a uitat la Bogdan şi l-a întrebat cum îl cheamă şi de la ce grupă e şi a pus-o pe o asistentă să se uite în catalog. Aceasta îi spune că nu are notă, deci nu i s-a corectat lucrarea, dar că Păduraru are 10. Atunci, lume dragă, vreau să vă spun că prima reacţie a fost: Ceeeeeeeeeeee? din care se înţelegea uimirea, apoi am rugat-o să se mai uite o dată pe numele meu şi mi-a confirmat nota. Doamnele care mai erau acolo m-au felicitat, profu se ocupa tot de colegul meu Bogdan şi nu ştiu dacă a zis ceva. Iar eu am ieşit din cabinet cu mâna la gură, încercând să-mi stăpânesc emoţiile. Imediat cum m-am văzut pe hol, am izbucnit în plâns. Eram exact ca o fată îndrăgostită care tocmai fusese cerută în căsătorie. Cred că este bună comparaţia, cam atât de fericită eram. Plângeam în hohote de bucurie şi tremuram toată. Ziua de 25 iulie a fost cea mai fericită zi din anul 2011. Nota aceea de 10 mi-a oferit cea mai mare încredere în mine şi mi-am spus că, dacă reuşesc asta, voi reuşi oricând, oriunde, în orice mi-aş propune. Şi cam aşa a fost! Cumva, îmi pare rău că nu am apucat să îi mulţumesc domnului profesor, dar poate că nici nu ar trebui să fac asta, meritul este al meu!
La final, pentru care care nu ştiu, examenul a fost unul foarte greu, despre care am fost avertizaţi încă din anul I de facultate, iar eu am reuşit performanţa asta (este o performanţă, am devenit eroină) fără alte ajutoare, doar prin forţe proprii. Deci, mi se scuză aroganţa! :)

If time is all I have

I'll waste it all on you...

Despărţire

Nu încerca să-mi cureţi drumul
Paşii noştri nu vor mai răsări-mpreună
Aşa că lasă tu la locul lui tot scrumul
Şi du-te înainte fără mine!

Te rog să nu priveşti o clipă înapoi
Ştii prea bine că n-am să te urmez
De astăzi n-are să mai existe doi
Vei încerca să uiţi de mine!

Vom şterge fiecare urmă a celuilalt
Treptat şi anii se vor şterge
Vom da uitării locuri ce-am umblat
Şi singuri noi vom merge!

Pe alee

Şi ce dacă pantofii-mi sunt murdari
Şi zâmbetul mi-e şters
Am de cărat un glob în spate
Şi nu e pământesc.
Caut demult un loc să stau
În gol ca să privesc...

Duhnesc!

Duhneşte părul de pe voi
Aţi aşteptat prea multă milă
În care mână să v-arunc
Nimicul meu cu silă?
În gol mă uit acum
Şi-l simt: respiră!

Respiră!


Vibrează frunze pe alee
Le sperie pustiul
Aud cum zbiară cu putere
Şi-şi caută sicriul.
În ceaţa deasă îmi ascund
Speranţa strânsă-n pumn.

Visez!

Visez culori în infinit
Raze se sparg în prismă
Răsare soarele pe cer
Singurătatea mi-e ucisă.
Văd un surâs aproape
Şi-o uşă mi-e deschisă.

E cald aici! :)

Motanul păcălit

Era un specimen deosebit
Dar avea multe datorii la bancă
Cei de la Zoo l-au minţit
Să stea la ei un an cu plată.

La Zoo lui i-a mers ani buni
Prin acrobaţii şi magii
Scotea pe gură foc şi fum
Din iepuri ieşeau pălării.

Acum motanu-i cerşetor
Stă pe la colţuri zgribulit
Ar prinde păsările-n zbor
Cu şoareci însă-i mulţumit.

Angus and Julia Stones

I just flew in
From the windy city
The windy city is mighty pretty
But they ain’t got what we got
No sir’ree
They’ve got private lawns and public parks
Well they’ve got those menstrual shows
Pretty ladies with the big shot bows
They’ve got private lawns and private parks

I just flew in
From the the windy city
The windy city is mighty pretty
But they ain't got what we got
No sir’ree
They’ve got private lawns and public parks



I-am descoperit in urma cu cateva zile pe imeem.com pe Angus si Julia Stones, doi frati pare-se, de pe continentul australian, chiar in Sydney. Doi tineri, nascuti, evident, intr-o familie de muzicanti, transpun prin muzica viziunile lor despre lume si dragoste. Angus este baiatul sensibil, sufocat de viata de oras si oamenii superficiali, iar Julia pare ar fi fata nestatornica, indragostita, care poate provoca durere si placere in acelasi timp . Impreuna cei doi au construit albumul "A book like this" (pe care l-am piratat si ascultat cap-coada). Treisprezece melodii frumoase, fiecare reprezentand o fila dintr-o carte despre lucruri care s-au intamplat, realitati pe care ei sau cei ca ei le simt, despre iubiri iluzorii si tineri visatori, despre Cenusarese si inselatorul Hollywood, despre societatea cotidiana nemiloasa. Ascultand albumul, ma simt ca ei. Vad oceanul pe care nu l-am vazut niciodata, simt soarele arzator, vad camera aceea, simt dorinta, cred in mine si in el, cred in iubire si visez mai mult. Da, melodiile acestea incurajeaza visele, iubirile imposibile, gandurile neverosimile, romantismul aparent aiurit, atitudinile copilaresti.
Cat despre genul de muzica pe care il creeaza, ar fi un amestec omogen de folk, blues rock, cu ceva influente de jazz si ska. Anyway, ei spun ca nu se modeleaza dupa un anume gen, ci doar canta ce simt si dupa cum simt.
Sunt draguti, visatori, creativi si iubesc muzica. Totul este facut de ei: clipuri, melodii, desene. "They are going to be huge."

poezie

voi
cu reclama cu-un pantof
si tramvaiul plin cu legume stricate
care put.
nu stiti voi
mi-am luat azi caiete
ca o scolarita
si zburdam pe strada
cu ele in brate.
el: " hei, papusa!"
eu: "da, faci cinste cu o shaworma?"
l-am lasat sprijinit de tejghea
molfaind o scobitoare.
si-am zis noi candva
sa inventam scobitori
cu gust de fructe, cu vitamina C
si altele.
ar fi fost o afacere reusita.
boul era sa o calce
pe femeia proasta
care se ia dupa celelalte oi proaste.
traversati strada gri
pe verde!
si iarasi apareti voi,
cu reclama voastra
cu un singur pantof.

ziua lu' balentin!

De acultat melodia!!!! So cuuuuuuuuute ♥ ♣ ♠ ♦
Cred ca suntem inaintea americanilor, si cu blogurile, si cu cadourile, si cu sarbatoarea propiu-zisa! Balonul meu de cristal mi-a aratat azi-noapte 6960000 de bloguri pe tema asta, in care multi nu postau decat o felicitare si evidentul "happy balentine's day"; altii erau anti-valentine's day si nu stiau cum sa argumenteze asta in blogul lor; altii erau fericiti ca e promotie la prezervative, altii erau ţupălaţi ca se vor uita singuri la filme siropoase si ca vor manca singuri bomboanele in forma de inimioara; altii se vor desparti pentru ca s-au saturat de banalele inimioare de plus, in fiecare an au primit la fel, vor si ei/ele ceva nou (cineva se intreba odata cand vor scoate si ficatul de pluş)... Eeeei, si in final, mai sunt si cei care invata la organica si care nu au timp sa se gandeasca daca sa fie anti sau pro.

What have I done?

What have I done to fall so hard for you....


Vibranta melodie... Tonul vocal al tipei pune in miscare scarita, ciocanelul gadila timpanul, iar lichidul din labirintul membranos unduieste ca apa marii...Pianul trezeste nervii auditivi si creeaza o armonie perfecta. Versurile se fac intelese la a treia ascultare. La a cincea ascultare deja buzele isi incearca mima, din pacate corzile-mi vocale nu se inteleg bine... Ora 12 noaptea, eu cant in soapta...
You are my everything
my head, my heart, my mind, my wing
The past, the present, tomorrow too
I'll spend my final day
with you...
(varianta originala)

kingdom

Ieri ne-am strecurat printre examene si am fugit in gradina Cismigiu. Am gasit ce asteptam, covorul de flori de primavara asternut pentru noi. Am incalcat regula si am calcat iarba, pana sa ajung la gingasul si elgantul, dupa cum ii zice denumirea, Galanthus nivalis.

1.
Apoi, am mai trecut o data peste zalele ce simbolizau un gard, pentru a ajunge la Croscus sativus. Culoarea m-a atras cu o forta ce a invins teama de gardieni. Eu nu rup, eu fotografiez. Oricum, devenisem, pentru cateva minute, atractia parcului.
2.
A meritat chinuiala si spatele dezgolit, pamantul din cizme si praful de pe geanta cazuta de pe umar in gradina, precum si privirile perplexe ale maimutelor fashioniste din parc (ce stiu ele?!) !

3.
Multumecs pentru ghiocei! (Ce bine miroseau)

'Stai departe' sau 'Binele invinge'!

Hm, s-a lasat frigul. Bine ca am ascultat-o pe mama si mi-am luat geaca cu scrisul “why not” mai groasa si mai clubarita.

Ajung in statie. ‘Ah, e bine, se vede tramvaiul ca in thumbnail. Cam multa lume de culoare in seara asta prin cartier. Au iesit din vizuini, ca nevastuicile. Sau ca ciorile. Nu, ca ciorile nu ies din vizuini’. Tramvaiul opreste in statie, urc grabita sa imi gasesc un loc cat mai retras si neprimejdios, daca exista in tramvai asa ceva. Dau peste aceleasi fete ciudate, de data asta si de ciori, si de tarani de bucuresti. Imi dau ghiozdanul jos, scot carticica de la cotidianul, tin ghiozdanul de bretele, pe o mana, si cu cealalta tin cartea si incerc sa citesc. Cineva imi urmareste miscarile. Ridic privirea cat pot de evident spre cineva-ul asta din fata mea si simt cum fruntea mi se rideaza. Isi intoarce privirea spre bara. “-Ce bara draguta si galbena!” ‘Daaaa! Cauta-ti alt loc retras si neprimejdios, p-asta eu l-ma gasit prima!!!"

‘Ce-i cu scepticismul asta pe mine? Pesemne ca e din cauza ca “m-a visat urat” viitoarea cumnata a mea’. Totusi, ora 17, iarna, nu e tocmai ora potrivita pentru a iesi din casa cu un ghiozdan in spate, un portofel sub cursuri, pix si foi pentru examen. Mai ales cursuri, pix si foi.’ Si nici ora potrivita pentru a te plimba cu tramvaiul, da? Ai auzit? Asa, priveste in continuare bara aia draguta si galbena’.

De citit, nu pot citi, lumina e prea slaba si o sa fie si mai slaba in sala de examen, asa ca ar trebui sa imi las ochii sa se odihneasca…printre barele astea dragute si galbene.

Ma intreb daca mai vine vreun controlor, sper sa nu fiu nevoita sa imi scot portofelul ca sa vada ca am portofel de piele si burdusit. Cu actele mele (da, am si eu acteee!), carti de vizita adunate de pe la baruri si restaurante, notite cu “nu uita” scrise pe post-it-uri colorate, si mult maruntis. Din care se pierde un sfert la deschiderea portofelului. Deci n-ar fi bines a vina controlorul. Dar cine mai controleaza la ora asta? Hotii de buzunare, tot timpul. Sper sa nu fi auzit si ei de criza, ca ia masuri mai repede ca Blaga.

Ultima statie. Cu peronul…pe malul drept, evident. Bazinul meu parca azvârlă picioarele pe scari. ‘Ce bine e sa fii tanar!’ Dau sa imi pun ghiozdanul in spate, dar ma razgandesc…am uitat cand i-a furat colegei mele portofelul stand la semafor. Se face verde, imi pun si ghiozdanul in spate, si ma strecor cu rapiditatea jucariei-palariuta care se invarte la nesfarsit, daca esti dibace si stii cum sa o invarti. App, cum sn? Ma gandesc ca trebuie sa fiu tare charaghioasa urmarita pe satelit.

Drumul pe jos pana la facultate imi reimprospateaza fortele. Eram in intarziere. Acum am semi-impresia ca as putea sa il bat pe cel ce ar indrazni ceva. Chiar si cu privirea.

La examen a fost bine. M-am intors acasa, tot cu Binele. Am fost la fel de precauta cu ghiozdanul, asa ca portofelul meu e in siguranta. Si notitele “nu-uita” la locul lor. Raul din vis nu s-a adeverit. ‘Cica ai sa imi dai niste bani, Cutarica!!! Si cica mai trebuie sa sun la Bulandra sa fac rezervare pentru piesa cutare si sa cumpar o sticluta de acetona si sa nu uit sa intreb de revista Photo la chiosc si sa ma duc pana la matusa sa ii duc branza si … Oh, la naiba, ar trebui sa scriu un deadline, totusi cred ca asta cu branza a expirat. Iar oja de pe unghii am rontait-o.’

Prezenţă comună

Eşti grăbit să scrii,
Ca şi cum ai fi în întârziere faţă de viaţă.
Dacă e aşa, intră în cortegiul surselor tale.
Grăbeşte-te.
Grăbeşte-te să-ţi transmiţi
Partea de minunat, de răzvrătire de binefacere.
De fapt eşti chiar în întârziere faţă de viaţă,
Viaţa inexprimabilă,
Singura, la urma urmelor, cu care accepti să te uneşti
Aceea care zilnic îţi e refuzată de fiinţe şi de lucruri,
Din care capeţi cu atâta greu, ici colo, câteva fragmente descărnate
La capătul unor necruţătoare lupte.
În afara ei, totul nu e decât agonie supusă, sfârşit grosolan.
Dacă întâlneşti moartea pe când trudeşti,
primeşte-o precum ceafa asudată găseşte bună batista stearpă,
Înclinându-te.

Dacă vrei să râzi
Oferă-ţi supunerea
Dar niciodată armele.
Ai fost creat pentru momente puţin obişnuite.
Modifică-te, pieri fără regret
În voia rigoarei suave.
Bucată cu bucată lichidarea lumii se continuă
Neîntrerupt
Neabătut.

Fă să roiască pulberea
Nimeni n-o să vă destăinuie unirea.
de René Char

Tratament de înfrumuseţare

Cada dumneavostră arată urât, este galbenă, aspră, fără luciu, cu smalţul sărit?

Culoarea nu mai este în ton cu faianţa, gresia sau setul de baie?

Nu mai poate fi înlocuită pentru că nu iese pe uşă sau aţi distruge toată baia?

ACUM EXISTĂM NOI!

Ce rost are să schimbi o cadă dacă noi o facem să arate ca nouă?

Executând un tratament termic professional oferim o calitate ireproşabilă!

Ia uite, Cutărică, dacă mai aşteptai un pic puteai să îţi păstrezi veceul mult iubit, de care spuneai că te-ai ataşat atât şi de care te-ai despărţit cu greu! Pe care l-ai înlocuit cu altul care nu ştie să îşi facă treaba, nu ştie cum să îţi mângâie curu’ şi uneori ţipă la tine când adormi cu ziarul în mână! Şi, pe lângă toate aceste neajunsuri, e mult mai mic şi ca urmare tu dai pe lângă, uneori (dimineaţa tot timpul, recunoaşte) , când presiunea e prea mare şi tu prea beat sau adormit ca să nimereşti!

Vezi, dacă îi convingeai pe ai tăi să nu renunţati la vechiul veceu, veneau ăştia şi ţi-l executau printr-un tratament professional! Acum ai fi putut să-mi citeşti blogul direct de pe veceu!