luni, septembrie 12

Fragment din Oceanografie de M. Eliade

"Se exagerează mult când se spune că teama de suferinţă ne sileşte să facem sau să răbdăm anumite lucruri de care am fi fericiţi să scăpăm. Teama de suferinţa noastră joacă un rol mult mai modest în conştiinţa modernă. Există una mai decisivă, care dintr-o ciudată pudoare rămâne întotdeauna în umbră: teama de a face pe alţii să sufere. În privinţa aceasta suntem mult mai altruişti, adică mai laşi, decât s-ar crede. Răbdăm o serie de compromisuri, vieţuim adevărate orori morale, ne complacem în cele mai sinistre minciuni, nu pentru că iubim confortul nostru lânced sau pentru că ne este teamă de suferinţa noastră- ci pentru că avem spaimă de suferinţa celorlalţi, implicaţi în experienţa noastră.
Şi aici întâlnim un alt grad de laşitate, de lipsă de virilitate. Este tocmai această teroare pe care o exercită asupra noastră suferinţa celor pe care îi iubim sau care ne sunt aproape. Evităm să facem anumite lucruri şi să spunem anumite adevăruri nu pentru că s-ar dezlănţui, prin aceasta, evenimente care ne-ar aduce nouă suferinţă, ci pentru că ar trebui să asistăm la durerea celorlalţi. În sinea noastră, am prefera să suferim noi- numai anumite situaţii să se sfârşească, anumite întunecimi să se limpezească. Dar nu putem face aceasta, pentru că atunci n-am suferi numai noi, ci mai ales ceilalţi.
Laşitatea aceasta este mai grozavă, mai subtilă şi mai "morală" decât laşitatea simplă a unui om căruia îi repugnă şi îi este teamă de propia suferinţă. Un tratat de etică ar trebui să ţină neapărat seama de ea. Şi o apologie a curajului ar trebui să ne înveţe că este mult mai uşor să suporţi o suferinţă inutilă decât să o suprimi bărbăteşte, chit că actul acesta de voinţă ar aduce după sine adevărate agonii în sufletul celorlalţi.
Ne rămâne de învăţat un lucru foarte greu: de a privi suferinţa altora cu aceeiaşi ochi cu care privim suferinţa noastră, de a provoca suferinţa altora, atunci când este necesar, cu acelaşi curaj cu care ştim s-o provocăm pe a noastră."

Nu-mi rămâne decât să învăţ...Un lucru foarte greu...

duminică, septembrie 4

Povestea gândacului de Colorado


Îi plac frunzele verzi de Solanum tuberosum
Pe care umblă cu cele şase picioruşe
Şi câteodată se dă mare
Că cică are paraşută
Şi poa' să zboare!

Culege cea mai bună clorofilă
Iubeşte tot ce-i verde,
Iubeşte clorofila
Dar găureşte frunza de cartof
nu ştie ce e mila!

Se laudă că vine din America
Şi, mai precis, din Colorado
Recent, cartofu' nu mai e la modă
Se poartă pe-alte frunze
de Roşie sau Vinete.

Priviţi şi voi cum a ajuns
Gândacul doar în pijamale
Să îşi clădească un regat
pe bietele Solanacee
pe care le-a tot dezbrăcat.

În cimitir

Sicrii în noapte se deschid
Iar morţii-încep să umble liberi
Descătuşaţi de viaţa lor trecută
Păşesc în aer, pe morminte.

În cimitir s-a luminat
Ce mişcă-acolo nu e viaţă
Nici moarte nu-i, nu ştim
Ce poate fi cu-adevărat.

Lumina se compune adunând
Atâtea suflete inchise
În timpul zilei s-au încins
Şi noaptea ies să vadă Luna.

Eu stau pe bancă şi privesc
Din depărtare-s nişte nori
Ce au figuri spre omenesc
Dar membrele-s nelimitate.

Uşor, uşor, urcă spre cer
Se împletesc într-unul
Şi se vor dilata curând
Pieri-vor la-nălţime.

Spre dimineaţă se întorc
Alarma razelor de Soare
Şi cu viteză-ajung la loc
Se-ncurcă în morminte.

În cimitir e linişte la opt
Nici-o mişcare nu se vede
Mai stau şi eu puţin pe bancă
Şi apoi închid sicriul.



the wall

Am lăsat loc doar pentru tine Mi-am dat seama când era furtună și nu știam pe unde intră ploaia Mă opresc din construcție Doar când trăie...