sâmbătă, decembrie 23

Two Hearted Spiders

"Începe. Te trezești. Ceva e schimbat. Ceva nu mai e ca înainte de ieri. Ai vrea...Dar ignori. Urmează o cafea, mic dejun. Încerci să te relaxezi. Timpul e mai prietenos dimineața. Câteva știri, citite printre rânduri. Nu vrei să te încarci cu lucruri inutile azi.
Dimineața de ieri a fost diferită. Era lângă tine și nu știai ce se întâmplă, voiai să scapi cât mai repede. Să nu cumva să simți.
Ți-aduci aminte de alți ochi verzi ce-aveau un zâmbet fals.
După atâta timp, ceva lipsește azi. Ignori! Deschizi o carte. Ai început-o acum două luni.
De fiecare dată, te surprinde. Cine?
A plecat până să te trezești.
E ora prânzului. Parc-ai ieși cu un prieten. Nu poate, are febră ăla mic.
Din nou. De data asta, casa pe care vi-o imaginaseră-ți amândoi. Acum ea locuiește acolo. Cu altcineva. Așa ai auzit. La vârsta aia, ai fi făcut orice să fie bine.
Acum ești mulțumit. Ai un job ok, totul e așezat. Crezi că ești unde doreai să ajungi. Ceva lipsește, însă. Tu continui să ignori! Deschizi televizorul.
Oamenii se schimbă, te dezamăgesc, dar nu e vina lor. Și, totuși, ea continuă să îți zâmbească. Inocent. Notificare: “Hola! Ce faci?”. Ignori mesajul. Îți apare un surâs pe chip, dar eviți să te lași atins de bună dispoziția ce o emană, n-are ea habar.
E seară. Ți-e foame. I-ai scris unui prieten dacă ieșiți la un pahar diseară. N-a răspuns. Cobori și îți iei doua sandvișuri. Le arunci în cuptorul cu microunde. Ceva lipsește. Dar tu continui să ignori! Ai cam făcut burtă, te tot cerți de un an. Te uiți prin geam. Se învârte. Ceva lipsește, simți un gol. Dar tu ignori! Hai că poți! Te-ai descurcat de minune în ultimii ani.
Se auce: "Clink!", a trecut timpul. Scoți din dulap ultima farfurie curată. Ți-ai promis că le speli azi.
Minutul 2:53 (al melodiei)
Și! N-ai fost suficient de puternic și te lovește direct în plex, îți vine să urli, vrei să nu îți mai auzi gândurile, să cazi în genunchi, să plângi, să nu îți mai simți sângele fierbînd!
Dar iată! tu esti tot în picioare, deschizi ușa cuptorului și pui sandvișurile pe farfurie.
Vezi teancul de vase în chiuvetă și sticlele de vodcă goale. Treci mai departe și te duci spre cameră.
Nici anul ăsta nu ai luat cadouri. Doar o carte, pe are probabil nu o să apuci să i-o dăruiești. Nici măcar nu știi dacă vrei să faci asta, ți-e teamă că o să pari ridicol.
Notificare: “Vrei să ne vedem diseară?”
Te uiți la cartea de pe masă...
N-ai scris și tu nimic pe prima pagină... că nu mai știi ce se scrie acum."




sâmbătă, octombrie 7

the wall

Am lăsat loc doar pentru tine
Mi-am dat seama când era furtună și nu știam pe unde intră ploaia
Mă opresc din construcție
Doar când trăiesc și iubesc

Se întâmplă să primesc numai cărămizi
Și atunci le urc pe zidul început și uitat
strâmb, dar solid.

Tu îmi dăruiești mortarul.
Mult deodată.
Se mai usucă și treaba rămâne neterminată.
Apoi,
Caut în altă parte
Și, fără să cer, primesc doar cărămizi.

Mi-e teamă că o să ridic zidul până când nimeni nu îl va putea dărâma.
Eu voi rămâne impasibilă,
Pentru că am păstrat un loc pentru tine
Si vei putea intra pe acolo
Ori de câte ori vrei.

Dar știu
Că tu vei veni doar cu mortarul
Și eu va trebui să astup
Golul pe care nu vrei
Și nu vei putea vreodată
să îl umpli.

duminică, decembrie 4

me and my monkey

am obosit
mi-a fugit mintea prea departe
am găsit usa închisă
iar cheia o uitasem în buzunarul drept al celei mai urâte haine
pe care nu am purtat-o niciodată.

nu aș fi zis că viitorul e mișto
dacă aș fi știut dinainte ce urmează.

mi-au furat și ultimul strop de serotonină
nici nu mai știu unde îl ascunsesem.
speram să îl folosesc
într-o vagă amorțeală
pe ultima sută
de mii de kilometri.

mi-ar fi ajuns.

până la ultima enzimă
să speri că mai ai putere să digeri nimicurile din jurul tău.
un vis și-un pistol.

eu și maimuța mea

miercuri, noiembrie 30

Din ciclul "Povesti din metrou"

Se așezase pe un scaun, fix în fața mea. Eu, citind despre femeile lui Bukowski. Îmi ridic privirea și mă pierd în frumusețea ei. Mă gândesc că trebuie să fi rupt multe inimi în drumul ei cu metroul, că orice bărbat s-ar putea îndrăgosti pe loc de ea. Nu știu de ce, am asociat-o cu Clementine din "Eternal Sunshine of the Spotless Mind" (personajul, nu Kate Winslet), doar că nu avea părul colorat. Părea așa...jucăușă, îndrăzneață, smart... Asta am văzut în ea în cele câteva secunde în care s-a asezat pe scaun și a privit puțin în jur. Deja eram mândră de mine că pot descrie oamenii după privirea din ochi și câteva gesturi. Își deschide geanta și scoate din ea o carte. ( "Vezi, Oana, ți-am zis că e smart"). Curioasă să văd ce citește, privesc insistent spre ea. Recunosc cartea după copertă. Mi-aduc aminte că am răsfoit-o și eu, într-o dimineață, pe plajă, convinsă find de laudele aduse de prietenele mele. Au fost singurele treizeci de minute regretate cu adevărat, singura dată când mi-a fost rușine cu ce citesc (speram să nu mă vadă nimeni), singura confruntare cu fetele pe această temă (mi-au frânt inima să le știu așa, mai mult decât a reusit autoarea cărții). În sfârșit, este vorba despre "Fluturi". Clementine deschide volumul 2 pe la jumătate. Deci îi place, mă gândesc. Ușor dezamăgită (și de ea, și de mine pentru că iar am avut un feeling eronat despre oameni), mă întorc la personajul meu betiv și vulgar, depedent de sex, fără milă si respect față de femei, nici măcar de sine însuși (poate d-asta). Închid curând cartea, urmează stația la care trebuie să cobor. Mă mai uit spre Clementine a mea, observ că dă rapid pagina. Oare și-a dat și ea seama că e bullshit, o porcărie? O privesc din nou, văd că sare peste vreo zece pagini... Cobor din metrou și, în speranța că nu m-am înșelat, îi mai dau o șansă...

Pui de somn

Știți somnul ăla de dup-amiază, puiul ăla de somn, când zici: mă întind în pat 5 minute și adormi profund? Somnul ăla pe care te obligau ai tăi să îl dormi, când tu voiai să mai stai afară să te joci? (Mulțumesc alor mei că m-au lăsat să fac ce vreau și să nu pierd timpul dormind). Somnul ăla de care ai parte din ce în ce mai rar acum, în viața ta de adult corporatist (culmea, ai vrea să te oblige cineva acum), la care tânjești de la prima oră când sună alarma și înjuri că trebuie să pleci la muncă și pe care nu îl mai pupi ever, pentru că iar ai stat peste program?! Pe care speri că îl vei prinde în weekend, dar cumva se întâmplă să fii super ocupat, prietenii te cheamă ici colo, mare, munte, Ikea, mall, vizită la părinți, copii de crescut etc ... Ei, bine, somnul ăla... Îl știti, da? E cel mai odihnitor și cel mai liniștit, că nici visele nu îl tulbură! E un adevărat pui de somn: cel mai dulce, dragălaș, pufos și cum vă mai urați voi la culcare (uateva'). Ce factori externi cunoașteți care îl poate întrerupe (având în vedere că e mijlocul zilei și majoritatea dintre noi este la muncă)? Să fie o bormașină? Nu, că nu e duminică și nu e vecinu' acasă. Să fie un gratar în fața blocului? Nu, că nu am vecini maneliști, slavă Domnului. Să fie o lucrare în asfalt (iar s-a stricat o țeavă, mama ei). Nu, abia au abandonat-o zilele trecute. Să fie celălalt vecin care își repară mașina și înjură singur? Nu, că nu mai stau la parter. Nici copiii din fața blocului nu sunt, toți se joacă cuminți pe calculator. Ce să fie? Ce să fie? Ei, bine, aspiratorul pe parchet! Da, nasol să auzi și când face vecina curățenie, dar ce să faci dacă pereții-s subțiri și azi e doar miercuri și tu ai vrut să dormi. Și cam cum e senzația aia, când abia adormisei, și te trezește acel ceva? Păi nu îți vine să înjuri și să te duci la vecina să îi dai cu mătura în cap? (Mai bine i-o faci cadou). Mă rog, așa ți se pare ție, dar ai dormit totuși jumătate de oră, exact cât îți propusesei. Mai bine îți pui o melodie frumoasă și o asculți la căști, în timp ce îți faci... o limonadă! (ca să nu mai puneți întrebări indiscrete).

Iubire de-o vară ... si înc-o vară, vara viitoare

Iubirea noastră... Un clișeu, ar putea spune unii. A început într-o vară pe plajă, în Vama Veche. Eu te-am observat prima. Nu aveam de unde să știu că îmi vei tulbura zilele ce mai rămăseseră din vara aceea. Seara, mă făceai să îmi pierd mințile. Dimineața, îmi era dor de tine. Sărutările tale dulci, parfumate, mă înnebuneau. Am încercat să te dau uitării, am căutat și altceva, dar întâmplarea făcea să mă întorc la tine. Te vedeam peste tot. Nu îmi puteam scoate din minte atingerea ta și parfumul tău amăgitor. A urmat seara aceea nebună, în care amândoi ne-am pierdut mințile. De atunci, am rămas nedespărțiți. Le-am povestit despre tine și prietenelor mele, care au devenit nerăbadătoare să te cunoască. Am decis să te iau acasă, atât îmi erai de drag. Îi mulțumesc celui care te-a adus pe pământ, iubitul meu Strongbow cu gust de fructe roșii!

miercuri, aprilie 4

Am uitat?

Am uitat să ne zâmbim
şi să râdem din nimic
Am uitat ce e iubirea
înşirată pe nisip.

Am uitat simplele vise
ce le rosteam la-nceput
Tu voiai simplă iubire
eu voiam mai mult.

Am lăsat norii să intre
peste-al nostru-albastru cer
Unde-i strângerea de mână
risipească-i spre infern?

Unde-s vorbele frumoase
Când spuneai ce vezi în mine
Şi credeai că vom fi doi
şi că totul va fi bine.

Am uitat eu să-ţi zâmbesc
şi să râd ilar cu tine?
Am uitat unde-i puterea
ce-o vedeai cândva în mine.

luni, septembrie 12

Fragment din Oceanografie de M. Eliade

"Se exagerează mult când se spune că teama de suferinţă ne sileşte să facem sau să răbdăm anumite lucruri de care am fi fericiţi să scăpăm. Teama de suferinţa noastră joacă un rol mult mai modest în conştiinţa modernă. Există una mai decisivă, care dintr-o ciudată pudoare rămâne întotdeauna în umbră: teama de a face pe alţii să sufere. În privinţa aceasta suntem mult mai altruişti, adică mai laşi, decât s-ar crede. Răbdăm o serie de compromisuri, vieţuim adevărate orori morale, ne complacem în cele mai sinistre minciuni, nu pentru că iubim confortul nostru lânced sau pentru că ne este teamă de suferinţa noastră- ci pentru că avem spaimă de suferinţa celorlalţi, implicaţi în experienţa noastră.
Şi aici întâlnim un alt grad de laşitate, de lipsă de virilitate. Este tocmai această teroare pe care o exercită asupra noastră suferinţa celor pe care îi iubim sau care ne sunt aproape. Evităm să facem anumite lucruri şi să spunem anumite adevăruri nu pentru că s-ar dezlănţui, prin aceasta, evenimente care ne-ar aduce nouă suferinţă, ci pentru că ar trebui să asistăm la durerea celorlalţi. În sinea noastră, am prefera să suferim noi- numai anumite situaţii să se sfârşească, anumite întunecimi să se limpezească. Dar nu putem face aceasta, pentru că atunci n-am suferi numai noi, ci mai ales ceilalţi.
Laşitatea aceasta este mai grozavă, mai subtilă şi mai "morală" decât laşitatea simplă a unui om căruia îi repugnă şi îi este teamă de propia suferinţă. Un tratat de etică ar trebui să ţină neapărat seama de ea. Şi o apologie a curajului ar trebui să ne înveţe că este mult mai uşor să suporţi o suferinţă inutilă decât să o suprimi bărbăteşte, chit că actul acesta de voinţă ar aduce după sine adevărate agonii în sufletul celorlalţi.
Ne rămâne de învăţat un lucru foarte greu: de a privi suferinţa altora cu aceeiaşi ochi cu care privim suferinţa noastră, de a provoca suferinţa altora, atunci când este necesar, cu acelaşi curaj cu care ştim s-o provocăm pe a noastră."

Nu-mi rămâne decât să învăţ...Un lucru foarte greu...

duminică, septembrie 4

Povestea gândacului de Colorado


Îi plac frunzele verzi de Solanum tuberosum
Pe care umblă cu cele şase picioruşe
Şi câteodată se dă mare
Că cică are paraşută
Şi poa' să zboare!

Culege cea mai bună clorofilă
Iubeşte tot ce-i verde,
Iubeşte clorofila
Dar găureşte frunza de cartof
nu ştie ce e mila!

Se laudă că vine din America
Şi, mai precis, din Colorado
Recent, cartofu' nu mai e la modă
Se poartă pe-alte frunze
de Roşie sau Vinete.

Priviţi şi voi cum a ajuns
Gândacul doar în pijamale
Să îşi clădească un regat
pe bietele Solanacee
pe care le-a tot dezbrăcat.

În cimitir

Sicrii în noapte se deschid
Iar morţii-încep să umble liberi
Descătuşaţi de viaţa lor trecută
Păşesc în aer, pe morminte.

În cimitir s-a luminat
Ce mişcă-acolo nu e viaţă
Nici moarte nu-i, nu ştim
Ce poate fi cu-adevărat.

Lumina se compune adunând
Atâtea suflete inchise
În timpul zilei s-au încins
Şi noaptea ies să vadă Luna.

Eu stau pe bancă şi privesc
Din depărtare-s nişte nori
Ce au figuri spre omenesc
Dar membrele-s nelimitate.

Uşor, uşor, urcă spre cer
Se împletesc într-unul
Şi se vor dilata curând
Pieri-vor la-nălţime.

Spre dimineaţă se întorc
Alarma razelor de Soare
Şi cu viteză-ajung la loc
Se-ncurcă în morminte.

În cimitir e linişte la opt
Nici-o mişcare nu se vede
Mai stau şi eu puţin pe bancă
Şi apoi închid sicriul.



Two Hearted Spiders

"Începe. Te trezești. Ceva e schimbat. Ceva nu mai e ca înainte de ieri. Ai vrea...Dar ignori. Urmează o cafea, mic dejun. Încerci să t...